Nu număra când...

Valentin Popovici

Nu număra când holda-ți semeni

Din boabe câte-arunci în vânt,

Nici nu privi câți râd la garduri,

Tu ieși și seamănă oricând!

Și când zidești un zid la casă

Nu te opri până nu-i gata,

Zidește chiar dacă-i spre seară,

Stăpânul îți aduce plata!

Și nu uita că cei ce rabda

Și seamănă chiar asupriți

Vor fi la secerișul mare

Cei mai bogați și fericiți!

Și cum în zidul de la casă

N-ajunge doar o cărămidă,

Și nu-i de-ajuns un bob să semeni

În holda cea cu pălămidă,

Ci mii de cărămizi și pietre

Clădite cu sudoarea ta

Se-așează una peste alta

Ca zidul întărit să stea;

Și mii de boabe aruncate

În brazdele adânci și sfinte

Fac lanurile legănate

Și coapte-n arșița fierbinte.

Nici tu nu da 'napoi când Domnul

Îți cere jertfa pe-un altar;

Căci cei bogați vor sta afară,

Dar cei ce plâng avea-vor har!

Și nu uita că-Mpărăția

E chiar în mine și în tine,

Și zidul ei se construiește

Din cărămidă arsă bine.

Curaj! Și când nu poți în viață

Doritul vis să-l împlinești.

Vezi poate ai numai o boabă.

Sau două pietre să-l clădești.

Iar când trudit-ai pentru Domnul

Și n-a fost nimeni să-nțeleagă,

Nu te-ntrista, azvârle-n brazdă

Nu doar un bob, ci traista-ntreagă!

Și când te rogi parcă zadarnic,

Când ochii-n lacrimi ți-i închizi,

Nu dispera, căci rugaciunea

Îți cere mii de cărămizi!