... ce fel de zâmbet zâmbești? ...

Ce ți-e și cu zâmbetul ăsta? Îți înflorește pe față chiar dacă înăuntru tuni și fulgeri! Este el ... zâmbetul ... cea mai rafinată formă de ipocrizie.

Pe oriunde mergi, toți au în posesie pe lângă măștile ocazionale de tristețe, de politețe, neaparat o mască cu un zâmbet mare desenat pe ea.

Ce ridicol ești când stai în fața unei persoane în a cărei ochi citești indiferență, dispreț sau ceva asemănător și tu zâmbești naiv.

Oamenii - o bună parte din ei - sunt de-o ”ingenuitate” rară, chiar cred cu toată convingerea că, cei din jurul lor nu detectează falsitatea zâmbetelor afișate.

Mi se pare o mare prostie să crezi în toate zâmbetele pe care le primești... 

De ce?

Pentru că nu ști niciodată dacă zâmbetul pe care tocmai îl primești nu e completat de o  lovitura furișă de ”pumnal” - sau mai ști, poate chiar de una fățișă - drept în centrul inimii.

... Atunci îți privești sufletul sfâșiat și însângerat și uitându-te prostește, exclami - încă plin de naivitate - ”... Dar ... mi-a zâmbit!!!”

(R.A.)

Lucruri scrise acum mulți ani, dar totuși încă actuale... Ceea ce-aș adăuga acum la cele scrise atunci:

Nu poți răspunde de zâmbetele altora, dar poți răspunde de-ale tale! Ai grija ce fel de zâmbete oferi, și păzește-ți inima, singura persoană care are grija de tine, ești tu însuți, singura alinare nu e la prieteni ci la Dumnezeu!

*imagine preluata de AICI