”Osana, Fiul lui David!”
În grandioase urale, Isus își face intrarea triumfală în Cetatea Păcii.
Se împlineau astfel proorocii de mult uitate în suluri prăfuite,
Citite din când în când de rabini miopi
Ce vedeau doar slova scrisă și-mplinirea li se părea o dorită năluca.
”Osana, Fiul lui David!”
Venit ca-Mpărat, te dorim conducător și salvator DOAR de jugul roman.
Mântuire?!... Libertate?!...
O Lege cuprinsă-n doar două porunci???
Asta nu vrem!
Ne e bine cu Moise, profetii, cu mii de tradiții transformate în sfinte canoane.
”Osana, Fiul lui David!”
Astăzi te adorăm, dar în curând vom striga o cu totul altă urare.
Setea de moarte va fi chiar mai mare decât cea de-nchinare.
Tu, Isuse, rămâi cu dorința de-a ne strânge sub aripi;
Iar noi vom rămâne cu impresia că așteptările ne-au fost înșelate.
Ce tristă e uitarea minunilor și-a mângăierilor,
Cât de repede-a uitat mulțimea ruga cea fierbinte de-a rămâne-n dragoste și îndurare.
”Osana, Fiul lui David!”
Urarea răsună și astăzi.
Ecoul ei trezește în noi dor de-nchinare și de totală adorare?
Sau poate e doar o urare ce se pierde treptat în zare...
(R.A. - 13.04.2014)
:D
RăspundețiȘtergere