Fără titlu

Iacob Coman

Doamne,

Mă cutremur la gândul că mă poți binecuvânta

Cu binecuvântări ce nici nu le-aș putea visa.

Și-mi vine să plâng.

Poate nu-s pregătit îndestul pentru ele

Și le numesc rele.

De-aceea vreau între brațele Tale

Să m-adun, să mă strâng.

Uneori,

Mă simt așa de aproape de Tine,

Și tot atunci, așa de departe, de singur, și nu-i bine.

Și-mi vine să strig.

Tremurânde spre locurile măririi Tale

Parcă, cuvintele nemulțumirii mele

Și totuși poate niște rugi din locuri ascunse:

Doamne! Mi-e frig, mi-e frig.

Acum,

Cândva,

Atunci,

Este, a fost, va fi vreo cale să scap?

Mă prăbușesc apoi în neant și tac.

Și-aștept, și-aștept.

Poate acum încep să-nțeleg ce e bine

Când eu nu mai sunt, Tu ești în mine

Și-ncep să pornească spre Tine

Imnuri de slavă din al meu piept,

Vino deci, că te-aștept.