1 noiembrie 2014

Fără titlu

Iacob Coman
Doamne,
Mă cutremur la gândul că mă poți binecuvânta
Cu binecuvântări ce nici nu le-aș putea visa.
Și-mi vine să plâng.
Poate nu-s pregătit îndestul pentru ele
Și le numesc rele.
De-aceea vreau între brațele Tale
Să m-adun, să mă strâng.

Uneori,
Mă simt așa de aproape de Tine,
Și tot atunci, așa de departe, de singur, și nu-i bine.
Și-mi vine să strig.
Tremurânde spre locurile măririi Tale
Parcă, cuvintele nemulțumirii mele
Și totuși poate niște rugi din locuri ascunse:
Doamne! Mi-e frig, mi-e frig.

Acum,
Cândva,
Atunci,
Este, a fost, va fi vreo cale să scap?
Mă prăbușesc apoi în neant și tac.

Și-aștept, și-aștept.
Poate acum încep să-nțeleg ce e bine
Când eu nu mai sunt, Tu ești în mine
Și-ncep să pornească spre Tine
Imnuri de slavă din al meu piept,
Vino deci, că te-aștept.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu